Libertatea de exprimare – o violare constantă în fața CEDO
Nicoleta Iftodi,
grupa francofonă (II), USM
Veronica Mocanu,
dr. în drept, lector universitar
Socrate – condamnat
să bea o cupă cu cucută pentru că învăța tinerii să gândească liber. Ioana d'Arc – arsă pe rug fiindcă a promovat idealurile naționale ale Franței.
Constantin Noica –deținut în închisoarea Jilava pentru opiniile sale
filosofice. Revista Charlie Hebdo – atacul terorist în urma căruia au fost
omorâte 12 persoane. De-a lungul timpului, istoria ne-a demonstrat că
persoanele care și-au exercitat dreptul lor la libertatea exprimării au fost
supuse unor tratamente inumane.
Și totuși, DE CE este atât de important de a
proteja libertatea de exprimare? În doctrina de specialiate și în teoria
libertății de exprimare vom depista trei justificări filosofice, care
fundamentează conceptul de libertate de exprimare. În primul rând, vom invoca „argumentul pentru adevăr”. Or,
filosoful englez John Stuart Mill[1]
menționează că doar prin „coliziunea opiniilor divergente ar putea fi stabilit
adevărul”. Un al doilea argument ar
fi cel cu privire la auto-guvernarea democratică, căci cetățenii trebuie să
poată participa, fără nici un echivoc, la procesul democratic. În a treia abordare, libertatea de
exprimare este un scop în sine, astfel persoanele fizice auto-realizându-se.
Există o diversitate de instrumente naționale
și internaționale[2]
care asigură persoanelor (fizice și juridice) libertatea de exprimare. Totuși,
în cele ce urmează ne vom referi exclusiv la conținutul art.10 al Convenției
Europene a Drepturilor Omului[3],
care în alin.(1) prevede libertatea pozitivă, iar în alin.(2) stabilește
limitele acestei libertăți.
(2)Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri
şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie
măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica
divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Aceasta înseamnă că autoritățile pot
interveni asupra cazurilor privind art.10 al Convenției. În speța Sunday Times
v Regatul Unit[4] (1979) CEDO a stabilit problemele care apar
atunci când se analizează dacă ingerința la libertatea de exprimare
îndeplinește condițiile alin.(2) al art.10 al Convenției:
a)
Este restricția
privind libertatea de exprimare prevăzută de lege?
b)
Are restricția un
scop legitim?
c)
Este restricția
„necesară într-o societate democratică”?
d)
Se încadrează
restricția în „marja de apreciere” a statului?
Vom analiza jurisprudența CEDO pentru a
determina concordanța dintre aceste 4 condiții și hotărârile CEDO privind
existența sau inexistența violării libertății de exprimare.
Prima cerință (să fie prevăzută de lege)
asigură ca orice restricție în exercitarea libertății de exprimare să crespundă
condițiilor supremației legii. „Ingerința în cauză trebuie să aibă o bază în
legea națională”[5].
În speța Herczegfalvy v Austria[6] se determină ingerința statului în
corespondența pacienților bolnavi mintal. Persoana care controla corespondența
a avut o mare libertate de acțiune în acest sens. Astfel, CEDO a ajuns la
concluzia că ingerința nu a fost „prevăzută de lege”.
Scopul legitim al ingerinței trebuie să fie
unul dintre scopurile enumerate exhaustiv în conținutul alin.(2) al art.10 al
Convenției, iar statul nu poate invoca un motiv politic.
Orice restricție de exprimare liberă trebuie
să fie „necesară într-o societate democratică” și să fie proporțională pentru a
satisface această necesitate. În cauza Amihalachioaie v Moldova[7] CEDO a menționat că deși amenda de 360 de
lei este o sumă nesemnificativă, ea nu este mai puțin simbolică și demonstrează
intenția de a pedepsi aspru reclamantul, din moment ce Curtea Constituțională
s-a orientat spre mărimea maximă a pedepsei prevăzută de lege.
Marja de apreciere[8]
reprezintă o sferă a judecății permisă statelor contractante, în temeiul
alin.(2) al art.10. Această marjă de apreciere este dată atât legislatorului
intern, cât și organelor, inclusiv cele judiciare, care sunt chemate să
interpretze și să aplice legislația în vigoare[9].
În privința libertății de exprimare apresei,
CEDO oferă o serie de aprecieri în hotărârile sale. Prin prisma acestora am
putea concluziona că: (1) presa este „un furnizor de informații și câine de
pază public”, (2) protecția surselor jurnalistice este unul dintre principiile
de bază ale libertății de exprimare a presei, (3) orice restricție prealabilă a
publicării se analizează în mod special.
Limitarea libertății de exprimare în cauze
diverse are diverse justificări. În continuare, vom analiza succint aspecte
exemplificate:
1.
Defăimarea – în speța Bladet Tomso v Norvegia[10], jurnaliștii au publicat articole acuzând
vânătorii de foci de cruzime și încălcarea regulamentului de vânătoare a
focilor. În instanțele naționale vânătorii de foci au obținut despăgubiri. CEDO
a considerat că reportajul a fost echilibrat, prezentând puncte de vedere
concurente.
2.
Confidențialitatea – în speța Observer și Guardian v Regatul
Unit ziarele au fost supuse unui ordin care să le
împiedice să publice extrase dintr-o carte a unui fost spion. CEDO a considerat
că ordinul ar fi trebui să fie emis
atunci când s-a publicat cartea în Statele Unite ale Americii și în alte
țări.
3.
Viața privată – în speța Von Hannover v Germania[11] reclamanta a fost un membru al familiei
regale. Deși nu a deținut niciodată o funcție publică, apărea regulat în reviste.
CEDO a fost de acord că a avut loc o încălcare a art. 8 din Convenție.
4.
Discursul la ură – în cauza Norwood v Regatul Unit[12], reclamantul a postat pe fereastra sa un
poster reprezentând Turnurile Gemene
arzând și cuvintele „Islamul afară din Marea Britanie – protejați poporul
englez”. CEDO a invocat art.17 pentru a elimina protecția art.10 din Convenție.
Astfel, în urma acestei analize concluzionez următoarele propuneri de lege ferenda:
1.
Elaborarea unui
manual al judecătorului care ar cuprinde toate dispozițiile CEDO și ale
instanțelor naționale privind libertatea de exprimare.
2.
Unificarea practicii
judiciare: „ În spețe similare – soluții identice”.
3.
Promovarea presei
independente (care este afectată la moment din lipsă de voință politică).
Astfel, libertatea de exprimare reprezintă nu
este doar un mijloc pentru atingerea unui scop, dar este și un scop în sine.
Dacă la 27 august 1989 nu exista mișcarea de renaștere națională, prin care
cetățenii să se exprime, astăzi poate că nu am fi trăit în același stat
independent[13],
suveran și democratic care e Republica Moldova. De aceea este extrem de
important ca fiecare dintre noi, cetățenii planetei Pâmânt, să gândim, să
analizăm argumentele și să ne exprimăm.
Prezentat în cadrul „SESIUNII NAŢIONALE DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE STUDENŢEŞTI,
EDIŢIA A XIX-A, ETAPA A I-A”,
Atelierul „ Drept constituţional, Drept administrativ
şi Teoria
şi istoria dreptului” ,
17.03.2015
BIBLIOGRAFIE:
[2] Ghid privind libertatea de exprimare,
Chișinău 2010
[3] Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
Roma, 4.XI.1950
[5] Silver v Regatul Unit, cererea
nr.5947/72, 25 martie 1983
[6] Herczegfalvy v Austria, cererea
nr.10533/83, 24 septembrie 1992
[7] Amihalachioaie v Moldova, cererea
nr.60115/00, 20 aprilie 2004
[8] Libertatea de exprimare în Europa.
Jurisprudența cu privire la art.10 al CEDO, Chișinău 2009
Comentarii
Trimiteți un comentariu