Sentințe

  

ți-au hăcuit esențele

ți le-au smuls din cioburile

cănilor sparte de obrajii palizi ai temniței

te-au hăcuit pe tine

și reîncarnat în amărăciunea ruginei din vene

rupt de suflet singură ea starea euforică de exilat

îți mai alimentează galbenul globului ocular

până la urma și muribunzii au dreptul la o celulă

uneori soarele-şi mai uită razele

gravide în vidul gratiilor

uneori aceleași esențe te implântă în timp

când iți aparții cel mai putin

devii un mecanism obsedat de metafizica (non)valorilor

un alchimist purtând în sine veșnicia

spiritu-ți erupe din statuietă  și-ti admir portretul balansând

pe peretele paginii de blog

îți sculptez scheletul cu privirea ornându-ți limitele visului:

un lacăt cu care ai zăvorât memoria patriei

13 roze atât de dorite de Eva…exfoliindu-se în moartea

plamânilor intoxicați de gelozie

ultimul Mohican lingându-și ghimpii din palme

poate contaminați și ei

de nebunie

gărgărițele se înfruptă flamânde din caducitatea elucubrațiilor boeme

ce mult spirit

se metamorfozează în materie

și-ncă ne complacem ascunzându-ne umbra dupa cârja

umbrelei deposedate de nervi

nu mai e loc de dragoste într-o lume a trubadurilor devalorizați

aceste rupturi costă chiar dacă la un moment dat eticheta

se prelinge printre  degete

oricum mai vegheaza și-un Dumnezeu asupra exilului tău

aidoma unui ingredient indisolubil

acestei lumi vexate de trivialitatea himerelor

și-ncă-ți mai sporești aura păcatelor

șuierindu-ți ultima dorință:

”CARPE DIEM!”

gărgărițele evadează din propria ramă

mușcându-mi exuberanța privirii!