Speranţă

înnebunesc adesea trandafirii
după-al tău pas ce s-a pierdut
ei prinşi de setea amăgirii:
că te-am iubit tu n-ai ştiut.

şi parcă ţi-ar sări în braţe
ca să mi-i dai, să mi te dai
să-mi împlineşti a mea speranţă
de-a ne-ntâlni-ntr-un colţ de rai.

cu-a lor petale ţi-ar opri destinul
în lung amor să dăinuieşti,
din mine tu să storci veninul
cu care să te-mpărtăşeşti.

şi cu-acei ghimpi ţi-ar priponi
privirea-n bolta-mi feţei,
astfel încât ne-ar despărţi
doar albii zori ai dimineţii.

la sfat tot stând cu trandafirii
cum gingaş eu să te vrăjesc
mă prinde foamea de iubire
şi tot mai mult mă-mpotmolesc.

dar ... stau cuminţi în a lor lume
aceste roze fermecate:
că te iubesc nu îţi pot spune
şi să-ţi arăt ... ah, nu se poate.

poate târziu, în alte timpuri
ajunşi în trista toamnă a vieţii
ne-ar prinde iar aceleaşi ritmuri,
acelaşi dor al tinereţii.