Bolnavi de foame, bolnavi de noi

mărturisită în gaura unei nopţi

de supliciu,

măcelărită în baia de reproşuri,

tatuată pe sternul Universului,

dorinţa-mi iluzorie îţi vine

ca o mănuşă,

dar NU!...urăşti mănuşile,

dorinţele,

patimile,

mă urăşti pe mine;

îţi fluturi pumnalul

prin magazinele pline

cu sicrie şi garoafe.

mă încalţă şi pe mine

aidoma unor ciubote zdrelite de pescar,

frământându-ți jurămintele

în lutul coastelor

din care m-ai scuipat într-o

băltoacă de promisiuni

şi-atunci strigătu-mi de revoltă

n-ar atenta la scrumul atâtor vise,

ninse pe retina-ţi de libelulă.

îmi închizi gura

cu-n petic de speranţă –

orice minciună ar reuşi

să-mi substituie oxigenu-n plămâni

(inima-mi plimbă minciunile prin vene

ca-ntr-un carusel),

îmi tămădui rănile cu sarea

privirilor persiflatoare,

mă amesteci cu lingurinţa

în „Grienfield”-ul tău de dimineaţă,

mă boţeşti între degete

şi gooooooooooooooool!!!

în urna de gunoi.

şi totuşi, te-aş îmbuca

cu-o foame de lup incontrolabilă –

mai bine înghiţi un stârv

decât să-ţi ghiorăie intestinele

în goana după fluturi;

te-aş înghiţi într-o lingură

de apă chioară –

mai bine sugi veninul cuiva

decât să stai cu limba scoasă afară

în regimentul câinilor vagabonzi.

şi totuşi, îţi întind un călcâi de pâine

să nu-mi mai cerşeşti

foamea pe buze.