Stația terminus

Nu mai am ce face față în față

cu intrasigența timpului mort.

Inspir rugina prafului

de cafea ca pe o doză de marihuana.

Pasu-mi măsurat în ani lumină

acostează la periferia

conștiinței mele de insectă

cu plămânii de plumb,

acostează la graseria acelorași vise.

Verdele epidermei

îmi demitizează singurătatea,

curgând din hecticismul

 elucubrațiilor boeme.

Sunt o libelul îndrăgostită

de sinuozitatea acestor stări

cu solzii izoedrici și totuși

ronțăite de ranchiună.

Luxurianța fulgurantă a acestora

îmi coagulează himerele.

Vreau să hoinăresc pe strada viselor blindate.