De-a mijatca cu eternitatea

amar … și rece

precum e și ceaiul verde din

ceașca-mi de cristal.

și totuși, rochia bunicii, verde și ea,

mă prinde bine,

admirându-mă necontenit

în ochii-ți șăgalnici din poză.

afișele electorale, frunza de vie,

peluza din fața casei în care trăiesc,

păcatul din Paradis …

verde și banca din parc

unde așteptările mele deveneau monotone.

și totuși, verde e la semafor,

verde mi-i clipa,

creanga de nuc încă de la Duminica Mare,

salata de varză pe care atâta o ador,

fântâna cu cumpănă

și ochii mi-s verzi –

verde mi-i lacrima

pe care o ascund în basma.

ultima speranță se metamorfozează în

caducitatea crezului curgând în borcane.

și totuși, verde e la semafor

 oricând și oriunde,

oricând și oricum.

și totuși, cred în verdele zilei de mâine.

adorm strângându-mi în palme

verdele tinereții.